luni, decembrie 05, 2011

Minunile mileniului trei

Cine are curajul sa afirme ca fecundarea cu o raza de lumina a unei fecioare de acum doua mii de ani este un moment singular in istorie? Este adevarat ca de atunci incoace, norocoasa mamica si al ei plod ne bantuie mintile si sufletele, dar chiar si in zilele noastre astfel de minuni se intampla mai des decat credem.

Acum cateva zile o stire televizata ne informeaza ca o calugarita (si nu ma refer la insecta cu aceeasi denumire), la frumoasa varsta de patruzeci de primaveri, a nascut doua gemene. Pai cum ? Din cate stiu eu asemenea persoane (ce-i drept, nefolositoare societatii) depun un juramant de castitate, promitand sa-si dedice intreaga viata, posturilor si rugaciunilor si nicidecum activitatilor mirene precum reproducerea. Ba inca mai mult decat atat, preacuvioasa nu s-ar afla la prima nazbatie de felul acesta, mai avand in biografie inca un antecedent procreativ cu ceva ani in urma. Cum legamantul monahal este sfant si de necalcat (caci te paste afurisenia) ramane o singura posibilitate viabila: Insusi Dumnezeu s-a plictisit de atata stat “pe bara” (totusi, doua mii de ani e vreme lunga) incat si-a zis sa-si mai pogoare pe pamant (de data asta pe plaiuri mioritice) marea S-a “raza” facatoare de minuni. S-a zis ca cica “insarcinarea” a fost cat se poate de naturala, dar nici nu cutez a-mi imagina ca vreun schimnic mai tinerel si alunecos ori duhovnicul maicilor sa se fi dedat la asemenea acte scarbovnice. La drept vorbind calugarii (chiar daca-i mai apuca amocul) se descurca foarte bine intre ei (prin locuri dosnice), ferindu-se de muieri ca Dracul de tamaie. Nu! Sigur D-zeu in al Lui vestic umor negru, si-a zis sa se mai distreze cu vreo pamanteanca mai “slaba de inger” si fara obligatii (la una maritata nu cred ca ar fi avut curaj sa incerce caci si-ar fi pierdut din adepti, Iosif fiind singurul idiot al istoriei care s-a lasat incornorat de buna voie)

Nu stiu ce anatema o fi cazut pe capul proaspetei mamici, dar rezultatul sfintei nasteri a dus la excomunicarea cuvioasei (ca deh, nu se poate sa ai parte si de placeri carnale si sa ajungi si cu sufletul in Rai - am indulcit un pic exprimarea), sfintele fete bisericesti necrezand in ruptul capului ca D-zeu ar mai fi in stare de asemenea minuni in secolul XXI.

Maicuta cu pricina avand totusi o functie monahala destul de importanta (stareta a unei manastiri) si deci fiind formatoare de opinie si exemplu demn de urmat, ma intreb cate mioare pastorite de ea or astepta si ele interventii divine similare? Plin de minuni este mileniul trei !

vineri, octombrie 28, 2011

Pasiunile romanilor

Care credeti ca sunt marile pasiuni ale romanilor? Cumva colectionarea de tablouri de autor? Nu ! Poate a marcilor postale ? Nici vorba ! Dar a cartilor rare ? Romanii nu citesc, deci…nici asta. Toate cele enumerate consuma mult timp si foarte multi bani (pe care romanii nu ii au) si sunt niste pasiuni total lipsite de rost. Dar pupatul moastelor? Asta da! Hotarat lucru, ne place sa pupam morti. O tara profund crestina ca a noastra este sufocata de racle de toate dimensiunile, pline (oare?) cu tibii, falange, masele de minte si metacarpiene ale unor sfinti mai mari sau mai mici. Mai toate bisericile si manastirile noastre au in gestiune cate o cutie cu niscaiva ramasite umane (cica) care sunt ale unor mari personalitati crestine si deci, trebuie pastrate pentru posteritate. Pana aici nimic spectaculos. Circul incepe in zilele de comemorare a sfintilor respectivi, atunci cand oscioarele sunt scoase la aer, intr-o procesiune plina de fast (si prost gust), plimbate prin mahala cu limuzina ori cu teleguta (in functie de importanta femurului sfant), urmate de un sobor de preoti cu potcap, patrafir si colane de aur la gat, spre deliciul (yah) publicului bine credincios. Lungul sir de popi si enoriasi canta tare si pe nas de se umple vazduhul de imnuri de slava intru proslavirea lui Dumnezeu si a reprezentantului sau (ma rog…ceea ce a mai ramas din el). Bunul crestin este lasat sa atinga racla, sa pupe vesmintele aurite deopotriva ale preotilor si ale sfantului, iar uneori chiar respectiva vertebra ori peroneul in cauza, dar numai dupa ce stai la o coada ordonata de 2 km la care pe pun babele cu 48 de ore inainte de scoaterea sfantului. La coada se spun povesti, se injura, se blesteama, se lesina (ca deh, babele cardiace in loc sa-si vada de batraneti, umbla brambura dupa oase sfinte), se dau pumni, se imbranceste si se dau interviuri pentru televiziune (in cadru, in afara de crestinul intervievat itindu-se si alte capatani ce se vor si ele la tv). Este foarte posibil ca unii dintre cei de la coada sa nici nu stie se sfant urmeaza sa pupe si cam ce a facut ala la viata lui de este considerat asa sfant. Irelevant ! Sfant sa fie (eventual dintre cei mari, Sf. Dumitru, Sf Parascheva, dar nici unul mai obscur nu-i de lepadat). Desi mai toti sfintii astia sunt si ei ierarhizati, fiecare ocupandu-se de alt soi de minuni (unii apara orasul sau regiunea unde-si au resedinta, altii te scapa de bube, unii te vindeca de boli rusinoase, iar altii, daca te rogi cu ardoare si-i pupi de mai multe ori, iti umple casa de copii), invariabil lumea se roaga pentru sanatatea lor, a copiilor, a nepotilor, a tuturor rudelor de orice grad si a vecinilor care nu au putut ajunge anul asta la moaste. Dupa doua zile de coada si post (ca altfel sfantul nu iti asculta rugile), spectacolul continua cu o mare sarbatoare campeneasca unde, o noua coada, mai mare decat prima, are in capat un mare ceaun cu sarmale, paine si vin calugaresc (daca este primavara micii iau locul sarmalelor iar berea vinului). E loc de intalnire pentru toata lumea urbei, credinciosi ori ba, sarmaua fiind binevenita pe criza asta, la final incingandu-se si o hora d’aia romaneasca, de iti e mai mare dragul (sa se mai veseleasca si necajitul crestin).

Odata calcaneul sfant bagat la pastrare pentru un nou an, romanul credincios isi consulta calendarul bisericesc (aflat la purtator) pentru a-si organiza o noua delegatie catre alt obiectiv sfant, fie el o mandibula antica, o icoana care plange (de preferat cu lacrimi de sange), un izvor tamaduitor sau vreun hram bisericesc mai de soi. Nu-i de lepadat nici o baie de boboteaza in Dunare, Dambovita sau in orice alta baltoaca cu iz de busuioc, desi la asa ceva nu se incumeta decat cei mai tineri, dar cu acelasi narav crestinesc. Urmeaza si aici o imbulzeala generala in vederea constituirii unui stoc cat mai mare de aghiazma prin umplerea diferitelor recipiente incepand cu sticle de plastic si pana la canistre de 20 de litri ("iau si pentru copii si pentru o vecina care e la pat").

Aceeasi pasiune de a pune mana (sau gura) pe ceva gratis se rasfrange si asupra evenimentelor cu mai putina incarcatura sfanta, de tipul mitingurilor electorale, unde se primesc pungi ale diverselor partide cu zahar, faina si ulei, dar nu-s de aruncat nici pixurile, brelocurile, tricourile ori umbrelutele colorate. La fel se intampla si de zilele oraselor, targurilor sau comunelor (nestiind mai nimeni cati ani se implinesc de la prima atestare documentara a urbei) care nu au canalizare sau strazi asfaltate, dar primarii hranesc cohorte de votanti cu carnati, mici si bere, la ravasitul oilor (unde mai fac bai de multime si niscaiva politicieni), la festivalul carnatilor sau branzeturilor, de ziua Europei sau, in fine, la orice alt eveniment important ori ba. Potol gratis si lautari sa fie, caci acestea sunt pasiunile noastre.

miercuri, octombrie 26, 2011

Corabii inecate – True story

Sunt momente in viata fiecaruia in care moralul este foarte scazut. Momente in care ti se ineaca corabiile. Zile intregi, uneori saptamani in care esti la pamant si ti se pare ca doar o minune te mai poate ridica. Dar daca ai o flota ceva mai mare de corabii si ti se scufunda o barcuta sau doua poti trece peste pierdere mai usor. Ce te faci insa cand toata flota iti esueaza fara o posibilitate clara de o mai scoate la ape mai adanci si mai limpezi ? O iei razna, deci iei pastile si cu calmul dat de acestea astepti zile mai luminoase.

Asta mi se intampla de ceva vreme incoace. Dupa un an de cautari pentru un serviciu onorabil, firma care m-a angajat merge foarte prost. Sanatatea imi joaca feste (nu mai scap de gripa orice as inghiti), activitatile extra profesionale nu-mi mai aduc nicio satisfactie, viata sentimentala e….in fine…nici ea nu sta pe roze. Cu ceva insa ma pot lauda. Activitatile casnice imi merg (de fapt imi mergeau) de minune. Cei care au mancat la mine m-au laudat, iar pentru ca imi place sa mananc bine, gatesc bine, iar retetele mele sunt (aproape) fara cusur.

Este stiut faptul ca barbatii nu sunt in stare sa faca mai multe lucruri (bune) in acelasi timp, dar neluand in seama acest aspect (considerandu-ma un polivalent) ma apuc sa fac o ciorba, sa pun muraturi, sa lucrez la calculator, sa beau o tuica si sa fumez. Cam toate aceste activitati se intamplau in acelasi moment. Cu paharelul la indemana, cu tigara fumegand intr-o scrumiera, taiam legumele trebuincioase ciorbei, intr-o oala am pus la incins amestecul de apa si otet pentru gogosari, cu o ureche ascultam stirile de la televizorul din sufragerie, iar motanul mi se invartea printre picioare cerand si el ceva de mancare. Totusi mi-am zis ca le pot face pe toate cu mult calm si rabdare.

Intr-un final ciorba este gata si a iesit (ca de fiecare data) foarte buna. Pisicul este satul, tuica este pe terminate (dar si efectul ei asupra mea este notabil), tigara (nu aceeasi de mai devreme ci poate a zecea) inca fumega in scrumiera, mailurile urgente au fost trimise iar foamea pune stapanire pe burta mea. Dupa o portie zdavana de ciorba si un fel doi (gatit in ajun) sunt multumit. Imi spun ca a fost o seara obositoare dar eficienta desi zeama pentru gogosari inca nu e gata (a trebuit sa o fac in mai multe transe).

Nu stiu alte gospodine cum fac, dar eu vara pun oala de ciorba la o racire rapida in cada de baie plina pe jumatate cu apa rece. Iarna este suficient sa o scot in balcon o ora iar apoi la frigider cu ea. Desi e frig afara, decid sa o pun totusi in cada si sa ma ocup in continuare de gogosari. Dau drumul la apa rece si plec.
Intr-un final termin si cu muraturile. Sunt rupt de oboseala, usor “afumat”, tigarile sunt pe sfarsite, dar sunt multumit ca am facut multe lucruri bune in seara asta. Am totusi ciudatul sentiment ca am uitat ceva dar imi este prea greu sa ma concentrez acum la asta. Deodata imi aduc aminte de ciorba si de cada in care probabil apa inca mai curge. Ma duc intr-un suflet catre baie si dupa ce opresc apa contemplu dezastrul. Cada aproape a dat de dinafara (am scapat deci de inundatie). La fundul ei, scufundata precum o corabie, zace oala de ciorba, iar in jurul ei bucatele de ceapa, ardei, morcov si dovlecel. Tot acolo sunt imprastiate si aripioarele de pui (ciorba se vroia a fi de pui), iar deasupra apei pluteste aromatizantul leustean. Reflexul imediat este sa scot dopul de la cada dar se produce un alt dezastru: cada se infunda instantaneu cu legume. Restul serii mi-l petrec apasand cu forta pompa pentru desfundat chiuveta (cau cada in cazul de fata) si frecand energic cu detergent cada uleioasa. Ma consolez cu faptul ca totusi am facut macar un lucru bun in seara asta: mi-am asigurat iarna cu gogosari murati (care de regula imi ies foarte buni)

Adorm tarziu si cu greutate. Dorm prost si ma trezesc de vreo doua ori in toiul noptii. Cred ca am mai uitat ceva. Dar ce ? Tarziu imi amintesc: am uitat sa pun conservant in zeama pentru gogosari. Dimineata ma trezesc obosit, cu o usoara mahmureala iar motanul mi se invarte printre picioare cerand de mancare. Voi avea o zi foarte lunga si trebuie sa scot o alta corabie la lupta. Sper totusi sa nu mi se inece si asta pentru ca in flota personala nu prea mai posed decat barci cu vasle.