luni, noiembrie 16, 2009

Legea Compensatiei

Exista. De asta sunt convins. As zice ca totul in Univers are o ciclicitate, totul se repetã, totul este compensabil, este contrabalansat de catre o lege universala care nu lasa lucrurile la voia intamplarii. Murim si in compensatie altii se nasc. Daca facem un lucru bun , vom fi recompensati de catre aceeasi lege cu bunatate. In aceeasi masura, un lucru rau va atrage dupa sine lucruri rele.
Ca noi, oamenii, suntem rai nu e nici o noutate. Cat de rai putem fi ? Cat de mult se poate. Uitand adesea spiritul crestinesc ce ne invata sa fim buni, suntem cat de rai putem. Motivul ? Probabil pentru ca putem. D’aia ! Poate avem frustrari, felurite neimpliniri, sau pur si simplu facem rautati gratuite pentru a ne amuza pe seama suferintelei celorlalti, caci uneori suferinta celor din jur este o comedie plina de haz pentru altii.
Nu spun ca ar trebui sa ne fie frica de Dumnezeu, ca El e sus si ne vede. Nu cred ca are El timp de asemenea maruntisuri. Tebuie, cred eu, sa avem in vedere balanta celor bune si a celor rele, cantarul universal ce va atarna mai greu intr-o parte si care ne va spune pretul ce trebuie platit. Atunci va trebui sa vedem pe unde “scoatem camasa” daca avem datorii.

O cunostinta, om bun la prima vedere, rotofei, plin de viata si mereu imbujorat (şpriţar cu state vechi), saritor, familist, cu copii multi si frumosi, imi povestea (facand mare haz) cum a schingiuit o pisica. Era beat (imi spunea) si a tabarat pe bietul animal intr-un acces de furie (motivul nu il mai tinea minte) chinuind-o cu o cruzime inimaginabila. Desi a trecut mult timp de atunci si acum ma cuprinde un frison pe sira spinarii, rememorand povestea chinurilor la care a fost supusa amarata creatura.
I-au fost taiate urechile si coada, apoi a fost bagata cu labele in smoala topita. Cred ca a mai fost supusa si la alte cazne pe care memoria mea nu imi permite sa mi le mai amintesc. Habar nu am cat o fi putut rezista sarmana pisica pana i-a crapat inima de atata durere si suferinta.
Nu am zis nimic (ce as fi putut spune unui cretinoid, cu limba impleticita de tuica ?), am suferit in tacere (si eu am pisica, iar abominabila fapta ce tocmai o ascultasem mi-a ridicat parul de pe ceafa). Un moment am avut tentatia ruperii beregatei animalului din fata mea. Nu o puteam face, dar in gandurile mele au aparut cateva metode de schingiuire (asa, in compensatie) demne de cele mai teribile manuale ale Inchizitiei spaniole. L-am blestemat in gand si mi-am spus, tot in gand, ca va veni si vremea platii.

M-am gandit apoi ca am fost rau, ca totusi viata unei pisici nu poate fi comparata cu cea a unui om. Omul are suflet, animalul nu. Asa cel putin spune cartea sfanta a crestinismului. Probabil in carte au uitat sa scrie si exceptiile de la regula (ar trebui aduse multe adnotari si erate la acea carte plina de ineptii). Ce ar putea duce la uciderea unei vietati cu atata cruzime decat lipsa sufletului? Pot avea si eu momente de rautate (si chiar am) dar atat de rau nu cred ca as putea fi niciodata. Am concluzionat, in final, ca eu sunt bun si ca el e rau, iar Legea Compensatiei va avea grija de el.

Poate la doi ani dupa asta, trecand prin satul cu pricina, il vad pe omul meu in poarta. Se uita in zare, usor in crucis, cu capul plecat intr-o parte. Nu dadea binete vecinilor si parea ca gandurile ii erau departe, in alta lume. Cerul daca pica pe el probabil ca l-ar fi dus cu usurinta pe umeri. Ma recunoste pana la urma, ne salutam si il intreb de sanatate, familie si copii. Nu cred ca am vazut om mai deznadajduit in viata mea. Izbucneste in lacrimi si imi spune printre sughituri ca fata cea mare ia murit de putin timp de o boala incurabila. Trecand peste socul tragicei vesti , incerc sa il imbarbatez spunandu-i ca este intr-un loc mai bun, ca D-zeu are un plan maret cu ea, precum si alte asemenea fraze goale de continut, ce se spun in astfel de ocazii dramatice.

Ma indepartez rapid si un rictus sardonic imi infloreste in coltul gurii. Cu toata parerea de rau pentru moartea unui copil, traiesc un sentiment de usurare, un sentiment al izbanzii. Ma gandesc ca omul cel rau a fost pedepsit. Legea compensatiei a triumfat, este reala si functioneaza fara gres. Ma bucur.
Dupa numai o clipa, zambetul rautacios imi dispare pentru ca nu imi mai pot da seama daca eu sunt cel rau sau cel bun. Imi este teama ca legea compensatiei isi va arunca urgia si asupra gandurilor mele.

4 comentarii:

  1. Personal, nu cred in aceasta lege. Sau poate si legea asta e defectuos functionala doar pe teritoriul Romaniei, ca multe alte legi... Uita-te putin in jur! Nu gasesti si tu o multime de exemple ce contrazic regula a carei existenta incerci tu s-o lauzi? Exista oameni care fac rau de cand se nasc si pana mor fara a putea ceva, orice pe lumea asta sa readuca balanta in echilibru. Exita "rau" ce nu poate fi compensat nicicum, exista urmari ireparabile, exista amprente ce nu dispar niciodata. Nu exista compensatie chiar pentru orice... Parerea mea!

    RăspundețiȘtergere
  2. In primul meu text postat am atras atentia ca este posibil sa gresesc. Nu contest ca exista oameni deobit de rai, care nu fac niciodata lucruri bune, care lasa in urma actiunilor lor rani adanci si ireparabile si pentru care "legea" de care vorbim poate nu functioneaza chiar fara gres. Pentru acestia (desi nu cred in viata de apoi) sper sa aiba grija Dracu, "dincolo".

    RăspundețiȘtergere
  3. Legea compensatiei exista si este demonstrata. Nu exista nici un dubiu. Simgura problema este ecuatia umana. Unii oameni sunt nascuti pentru a face rau, iar ceea ce primesc in schimb, pentru ei si numai pentru ei, nu poate fi socotit din afara. Cand ne uitam la cineva, de fapt ne uitam la noi, ca si cum eu as fi facut ce face X, ma judec pe mine pentru faptele lui.

    Cand vom fi invatat sa ne eliberam de noi insine, sa fim nimeni, atunci vom intelege cu adevarat aceste legi si vom zari cat de mult gresim. Pana atunci e doar cautarea.

    RăspundețiȘtergere
  4. In viata totul se plateste, asadar legea compensatiei exista.Doar ca uneori nu percepem "binele compensator" sau "raul compensator", pentru ca il luam ca pe ceva nou, venit de la sine; ca pe un noroc sau ghinion(in functie de circumstante), din cauza lipsei de timp, a stresului cotidian sau pur si simplu a nepasarii.
    Ce este de fapt legea compensatiei?
    Simplu! Este o senzatie(daca tinem cont ca face parte din cele 7 legi ale senzatiei).
    Ca multe alte senzatii si aceasta tine de starea noastra de spirit, de "cantitatea" de altruism sau egoism pe care o detine fiecare dintre noi.
    Altruismul exista alaturi de egoism, asa ca, bucuria de a darui fara a astepta ceva in schimb (asa cum scrie la "CARTE"), este ideala, dar dispare atunci cand trebuintele fundamentale ale vietii(foamea, setea, durerea), sunt prezente in viata de zi cu zi si nu sunt niste necunoscute ale vreunei ecuatii, care-si pot gasi rezolvarea cu ajutorul unor calcule matematice.
    La ce se rezuma de fapt legea compensatiei?
    La "doza" de bunatate sau rautate a fiecaruia dintre noi.
    Si daca tot se numeste legea COMPENSATIEI, atunci de ce sa nu asteptam "despagubiri", din partea celor care "beneficiaza" de altruismul nostru, ca doar suntem oameni!?
    Cioran spunea la un moment dat:" m-am plicitsit sa caracterizez Universul".
    Oare noi nu ne-am plictisit de atatea cautari?

    RăspundețiȘtergere